• Vorbește cu copilul despre lucrurile care te îngrijorează atunci când conexiunea voastră este bună, când acesta este odihnit, vesel, relaxat și nu în mijlocul frustrărilor/ tensiunilor. Nu poți controla un copil în momente în care nu se poate controla pe el însuși și nici nu îl poți face să comunice. Înițiază discuții în timp ce faceți o activitate pe care o îndrăgește (gătiți, plimbați câinele, faceți o drumeție). Nu încerca să afli lucruri pe care copilul nu le mărturisește cu ușurință atunci când sunteți la masă, în mașină sau în locuri care presupun să stai așezat și să ai contact vizual.
• Alege cât mai des momente în care să te prezinți copilului într-un mod prietenos fără să-l determini să facă ceva, să învețe ceva, sau să povestească ceva. Spune-i că dorești doar să stai cu el și lasă lucrurile să curgă de la sine.
• Atunci când e pregătit și dispus să verbalizele gândurile/emoțiile nu sări cu soluții rapide, nu te grăbi cu recomandări dacă acestea nu au fost solicitate. În 90% din situații copiii nu au nevoie de sfaturi – vor doar să fie ascultați. Rezistă tentației de a monopoliza discuția, vorbește puțin și ASCULTĂ MULT – activ și prezent. Gândește-te că de fiecare dată când tu începi să povestești ceva în mintea copilului sunt zeci de lucruri care îl preocupă și pe care ar vrea să le spună.
• Nu intra în concurență cu propriul copil, nu folosi comparații și renunță la a-i aminti cu fiecare ocazie cum erai tu la vârsta lui, ce note bune aveai, ce pedepse primeai și cât de frumos îți traiai tu copilăria față de el. Nu îl ajută cu nimic, contextul e cu totul altul, disciplina punitivă nu mai funcționează, provăcările lui sunt altele, interesele de asemenea prin urmare metodele de abordare trebuie să fie diferite iar comparațiile nu își au rostul. 
• Evită să consideri preocupările lui lipsite de sens și nu îi eticheta prietenii. Dimpotrivă, invită-i în vizită, fii dispus să îi cunoști, interacționează cu ei cât mai des. Pentru a putea oferi direcție și îndrumare trebuie în primul rând să știi ce se întâmplă în lumea lui, să observi fără să judeci și apoi să decizi cum poți influența o schimbare de comportament sau relație.
• Încearcă să nu îl copleșești cu informații. Avalanșa constantă de informații și provocări la care sunt expuși copiii din ziua de azi face ca mecanismele lor de atenție să fie oricum suprasolicitate și superstimulate. Acceptă că informațiile și le ia din altă parte  însă iubirea, înțelegerea și ascultarea pot veni doar de la tine.

• Plictiseala stimulează creativitatea –  e un salt în imaginație care îi ajută pe copii să fie  inventivi, introspecți și creativi, creierul lor fiind liber să rătăcească, să exploreze și să creeze.
• Plictiseala înseamnă timp de reflecție – atunci când copiii nu sunt ocupați cu ceva anume, sunt liberi să gândească, să își adreseze întrebări, să găsească răspunsuri și să își pună propria amprentă mentală asupra experienței într-un mod care nu e posibil atunci când fac ceva activ.
• Plictiseala înseamnă pauză – după o perioadă încărcată, creierul are nevoie să intre în repaus, să proceseze informații și să consolideze învățarea.
• Plictiseala oferă un sentiment de încredere și independență – atunci când experimentează monotonia și își folosesc propriile resurse, copiii capătă un sentiment de încredere și independență.  Dacă nu îi direcționezi activ, vor fi nevoiți să își rezolve problemele, să vină cu soluții, să preia controlul. Când timpul lor e în totalitate planificat, organizat și gestionat de către adulți  nu au ocazia să își găsească motivația intrinsecă de a face lucruri și de a fi autorii propriilor alegeri.

• Din convingerea că a fi un bun părinte înseamnă a face tot ce îți stă în putință pentru ca cel mic să fie fericit iar atunci când ceva îl tulbură trebuie s[ intervii rapid pentru a-i alunga tristețea.
• Din prejudecata care s-a perpetuat de-a lungul timpul că plânsul este rușinos iar un copil care plânge este slab sau anxios și sentimentele lui nu pot fi acceptate.
• Atunci când cel mic plânge fără oprire, se activează copilul nostru interior care spune disperat: “Mă faci de rușine!”. Ieșim din rolul de adult, apar mecanismele de apărare și nu vrem decât ca scena să se termine cât mai repede, copilul să înceteze iar noi să scăpăm de emoțiile negative și de ochii celor din jur.

Cum ar fi însă să privim plânsul dintr-o altă perspectivă? Ca fiind o emoție pozitivă și nu una negativă; ca fiind sănătos și necesar și nu blamabil și toxic.

Fiind la rândul meu o fire mai sensibilă MI SE ÎNTÂMPLĂ DE MULTE ORI SĂ PLÂNG . Am plâns în  prima zi de școală a copiilor mei, la competițiile lor sportive,  plâng la câte un film, plâng de bucurie, plâng când văd oameni fericiți și atunci când văd nepăsare sau suferință. Nu mi-e rușine să plâng pentru că știu că e omenesc și corect să faci ceea ce simți, emoțiile ne definesc iar manifestarea și îmbrășișarea  lor este cât se poate de sănătoasă.